RSS

Monthly Archives: January 2011

Sase cincinale de impliniri marete

Dragi tovarasi si pretini,

Se poate afirma, fara putinta de tagada, ca in ultimele sase cincinale am reusit sa depasesc cele mai inalte asteptari, din punct de vedere al educatiei, stiintei si culturii. Am trecut peste toate piedicile agenturilor straine si dusmanilor poporului, infruntand  cu indarjire meandrele concretului si sinergia faptelor.

Acum, in ceas aniversar, vreau, pe aceasta cale, sa aduc multumiri calduroase tuturor celor care m-au felicitat astazi. Rude, pretini, colegi de scoala, liceu si facultate; tovarasi de intreprindere alaturi de care (prin sudoarea fruntii si miros de creier ars) am pus umarul la propasirea avutului obstesc; colegi feisbucisti, care contribuie in mod asiduu la raspandirea idealurilor revolutionare in randurile internautilor; oameni ai muncii, intelectuali, soimi ai patriei si pionieri.

De aceea, impreuna cu tovarasa de viata, imi iau angajamentul solemn ca nu vom precupeti nici un efort pentru a crea conditiile materiale necesare pentru a asigura cresterea si dezvoltarea unei familii moderne, multilateral dezvoltate. Vom contribui din toate puterile la propasirea societatii, astfel incat sa facem cu totii un mare si important pas inainte, pe calea dezvoltarii si mai puternice a marilor realizari obtinute in cele 6 cincinale de activitate asidua. Sa ne aducem contributia la inaintarea societatii pe drumul luminos al visului de aur al omenirii, pe cele mai inalte culmi ale progresului si civilizatiei.

Va multumesc si va urez tuturor: sanatate, fericire si la multi ani.

 
2 Comments

Posted by on January 26, 2011 in Personal

 

Tags: , ,

Hai sa dam mana cu mana

Un banc rautacios spune ca in iad, la cazanul destinat romanilor, nu e nici un drac de paza. Motivul este unul simplu: de cate ori cineva incearca sa iasa din cazanul cu pucioasa, ceilalti il trag inapoi.

Traim (la propriu sau la figurat) intr-o tara in care moartea caprei vecinului a devenit sport national, in care se asteapta pomana de la stat, joburi bine platite sau interventia divina, bineinteles totul in timp ce se sta comod acasa, in fata televizorului, urmarind ultimele aventuri mondene sau violurile si crimele zilei de la stirile orei 5. Cand cineva reuseste sa realizeze ceva prin munca proprie, in loc sa fie felicitat si luat de model, i se arunca noroi in fata, este injurat, facut albie de porci in ziare, la tv si pe net. In cel mai bun caz, “detractorii” sunt revoltati ca respectiva persoana nu s-a grabit sa ii ajute pe ei mai intai. Desi primul lucru pe care ei insisi l-ar face daca ar primi acel “ajutor” ar fi sa se laude “ca sa moara dusmanii de ciuda”.

J.F.K. le cerea americanilor sa nu se intrebe ce poate face tara pentru ei, ci, din contra, ce pot face ei pentru tara. E cazul sa ne intrebam si noi acelasi lucru. O vorba veche spune ca Dumnezeu iti da, dar nu iti pune si in traista. E cazul sa nu mai stam cu traista deschisa, asteptand sa cada in ea para malaiata. Poate ca locuri de munca nu se prea mai gasesc. E adevarat ca s-au inchis intreprinderile, minele, fabricile si multe alte firme. E nevoie insa sa se iasa din tiparele vechi. Nu reusesti sa gasesti un loc de munca in meseria pentru care te-ai pregatit? Reprofileaza-te. Fa altceva pana gasesti ocazia potrivita. Daca nimic altceva nu merge, atunci ramane oricand varianta agriculturii (poate fi chiar una din primele alternative, nu ultima). Oriunde mergi in afara oraselor se pot vedea loturi de pamant ramase necultivate. E foarte posibil ca in ziua de azi sa fie chiar domeniul cel mai “rentabil”. Oricat de puternica ar fi criza, mancarea va fi pusa intotdeauna prima pe lista de cheltuieli.

In primele doua luni cand am ajuns aici am facut naveta din Barcelona pana in El Prat, unde este sediul firmei la care lucrez. Si am fost foarte impresionat sa vad cum pe marginea autostrazii, pe o fasie de cativa metri latime intre gardul de protectie si canalul de scurgere, sunt amenajate mici gradini de legume. In Japonia se cara pamantul fertil cu sacii, in spinare, pentru a amenaja o mica gradina intre stanci. Iar la noi, care avem una din cele mai fertile zone din Europa, zeci, sute si mii de hectare stau ignorate si parasite.

Personal am mai mult respect pentru tiganii romani care stau nemiscati ore in sir pe Rambla, costumati in statui vii, amuzand turistii pentru cativa euro sau pentru lautarul care bate trenurile si metrourile cantand din acordeon sau vioara, decat pentru “somerul”/disponibilizatul care prefera sa stea in fata televizorului, scuipand seminte, in timp ce se plange ca statul/guvernul nu vine sa ii bata la usa sa ii ofere servici. Acelasi guvern pe care l-a ajutat sa ajunga la putere cand si-a vandut votul pe un litru de ulei, o punga de zahar sau doi mici si o farfurie de fasole cu ciolan.

Hai sa dam deci mana cu mana si sa facem cate ceva, oricat de mic, in folosul tuturor. E posibil sa ne ne servim si interesul propriu in acelasi timp – nu e necesar ca aceste doua obiective sa fie mutual exclusive.Ma gandesc aici la cazul lui Sam (cel Roman), americanul romanizat si stramutat la Cluj, al carui ghid pentru turistii ce vin in Romania se afla pe primul loc in categoria sa. Sunt sigur ca initiativa sa aduce mai mult folos imaginii tarii noastre decat campania de branding a Ministerului Turismului (cu scandalul “frunzei” luate de pe un site de sabloane). De ce? Pentru ca nu e o regurgitare de date seci si insipide, ci o colectie de experiente traite de o persoana normala.

Daca un strain, care la venirea in Romania stia un singur cuvant romanesc (“opt”) poate face, in felul sau, asemenea servicii acestei tari, noi, cei nascuti si crescuti aici, ce scuza avem sa nu facem la fel? Faptele, nu vorbele goale, fac lucrurile sa se miste pe calea cea buna. Asa cum, cu 152 de ani in urma, romanii din Moldova si Tara Romaneasca au pus deoparte orgoliile personale si au pus piatra de temelie a Romaniei de azi.

Alexandru Ioan Cuza

Ajung astfel la subiectul pe care l-am avut in minte de la inceputul acestui post – la Maria Sa Cuza, domnul Unirii, ale carui reforme au pus scos Tarile Romane din feudalism. Ne amintim de el o data pe an, pentru ca apoi sa-l lasam uitat in cartea de istorie. Ne amintim doar de ce a facut el pentru tara, de beneficiile pe care le-am obtinut de pe urma domniei lui. Uitam insa cum l-am rasplatit pentru sacrificiile pe care le-a facut. Uitam (sau nu vrem sa ne aducem aminte) ca primul domn al romanilor a fost izgonit din propria tara si silit sa-si petreaca restul vietii in exil. Sa-i cinstim, macar pentru o clipa, memoria si sacrificiile pe care le-a facut.

Initial am vrut sa inchei acest articol cu Hora Unirii, dar mi s-a parut putin cliché – sunt sigur ca ati auzit-o azi de destule ori cat sa va ajunga pana la anul. Apoi mi-am adus aminte de o poezie pe care am citit-o cu ani in urma, inchinata chiar Mariei Sale. Am avut bucuria sa gasesc pe ‘net atat versurile (care ii apartin lui Pavel Corut) cat si melodia compusa si interpretata de Daniel Avram. Sa aprindem deci, macar in inima noastra, o candela pentru Domnul Unirii.

Prefa-te inima in foc,
Aprinde candela diseara
Pribeagului fara noroc;
Stapanului furat de tara.

Si fa-te inima stejar
Sa-i dai a umbrei mangaiere
Caci s-a hranit numai din amar
Si s-a-mbatat doar din durere.

Primeste-l Doamne in Casa Ta
Pe domnul trist si-nsingurat
Pe Cuza inima de stea
Si iarta-ne ca l-am tradat.

Smulgeti coroana cea de spini
Lasati-i fruntea in lumina
Pribeagului printre straini
Stapanului lipsit de vina.

Sa-si poarte ochii catre noi
Iertarea lui de izbavire
Caci am ajuns pustii si goi
Saraci la minte si simtire.

Pe noi in Cer el ne-ar fi vrut
Caci se facuse a noastra vrere
Noi l-am tradat si l-am vandut
Orbiti de patimi si avere.

Primeste-l Doamne in Casa Ta
Pe domnul trist si-nsingurat
Pe Cuza inima de stea
Si iarta-i pe cei ce l-au tradat.

P.S. Nu reusesc sa fac embed la clipul de pe Trilulilu. Ca sa puteti asculta melodia, folositi aceasta adresa: http://www.trilulilu.ro/rotrif28/c85cb854d1ca6e.

 
14 Comments

Posted by on January 24, 2011 in Personal, Romania

 

Tags: , , , ,

D’ale birocratiei

Daca faceti o cautare pe Google dupa “spanish bureaucracy” (birocratia spaniola) si studiati putin primele pagini de rezultate, se contureaza clar ideea ca interactiunea cu sistemul birocratic din Spania este foarte asemanatoare unei corrida. Iti trebuie rabdare, atentie si o doza mare de noroc. Exista chiar si o meserie – gestor – care are ca principal obiect de activitate medierea interactiunii cu sistemul birocratic.

Astazi speram sa scriu despre procedura intrarii in legalitate in Spania: inregistrarea pentru NIE (numarul de identificare pentru straini), inregistrarea in sistemul de Securitate Sociala (ambele necesare in cazul angajarii), inregistrarea la primaria locala (empadroniamento) si in sistemul sanitar. Studiu de caz trebuia sa fie Ana, sotia mea, pentru care am umblat astazi de la un ghiseu la altul. Din pacate nu am reusit sa ne indeplinim obiectivele decat partial. Asa ca voi descrie ambele experiente pe care le-am avut pana acum: cea de azi si cea din octombrie, cand m-am inregistrat eu. In ceea ce priveste procedura corecta si eficienta – intr-unul din articolele urmatoare.

Merita spus totusi ca se incearca eficientizarea sistemului, dar inertia este enorma. Un lucru care mi-a placut foarte mult este ca in fiecare birou public, in reprezentantele companiilor de telefonie si in unele magazine exista distribuitoare de bilete de ordine. Acestea variaza de la simpla banda numerotata pana la sisteme complexe (precum cel de la Oficiile pentru straini), unde se gestioneaza cateva serii alternative de tichete, distribuite la mai multe ghisee. Astfel, in loc sa stai in picioare ore intregi la coada, iti iei tichetul cu numar, stai frumos pe scaun si urmaresti monitoarele care anunta urmatorul numar si biroul/ghiseul unde trebuie sa mearga. Ca sa nu mai vorbim ca aici coada este intr-adevar coada si nu gramada dezorganizata ca in tara. In plus ti se respecta spatiul personal, astfel ca nu ai sa fii inghiontit niciodata, nici nu o sa fii nevoit sa mirosi prea de aproape partenerii de suferinta.

Ca sa incepem cu inceputul, trebuie sa ne intoarcem in Octombrie, cand am trecut si eu prin furcile caudine ale sistemului pentru a putea semna contractul de munca. Am fost trimis de la firma la biroul pentru straini din Avenida Marques de l’Argentera cu doua exemplare din formularul Ex-14 (formular pentru obtinerea NIE). Ajuns la ghiseu dupa aproape doua ore de asteptare, sunt informat ca, nu numai ca formularul nu este bun, dar nici nu ma aflu la biroul care trebuie. Fiind cetatean al Uniunii Europene, trebuia sa ma prezint la sectia de politie de pe Carrer de Balmes, 192, iar formularul corect este Ex-16 [PDF]. Cu ajutorul doamnei de la ghiseu, care rupea putina engleza, completez formularul corect, depun multumirile de rigoare si ma indrept catre noua destinatie.

Ajuns la sectia de pe C/ Balmes, aflu ca numerele pentru ziua curenta s-au terminat si ca trebuie sa revin urmatoarea zi. De mentionat ca marea majoritate a institutiilor publice (inclusiv bancile) au program cu publicul intre orele 9-14. Nu pot face altceva decat sa imi planific sosirea din timp a doua zi.

Zis si facut. A doua zi, la ora 8:10 sunt in fata sectiei de politie. Gardianul de servici, ma invita foarte amabil, sa ma asez la coada formata pe straduta alaturata, pentru a nu bloca traficul pe trotuarul ingust al strazii principale. Cum dau coltul (la propriu, nu la figurat), surprize-surprize. Erau deja prezenti in jur de 100 de persoane, intr-o coada de mai bine de 100m lungime. Am petrecut astfel timpul pana la ora 9, cautand urme de accidente pe masinile care treceau pe acea straduta (cel putin 25% erau botite si asta numai pe partea soferului).

Ora 9: incepem sa intram in cladire si sa ne luam biletele de ordine (am avut A98, daca nu ma inseala memoria). Urmeaza apoi cateva ore de asteptare, petrecute intrand in vorba cu unul sau altul din colegii de suferinta. Apropo de norocul mentionat la inceput – sosirea mea acolo a coincis cu inceputul anului universitar, iar marea majoritate a persoanelor care asteptau alaturi de mine erau studenti. In sfarsit, in jur de ora 12 ajunge si randul meu. Predau frumos toate hartoagele, primesc un formular autocopiant (cum sunt retetele medicale, in diferite culori, care se copie fara sa aiba nevoie de indigo) si sunt trimis sa platesc 10 euro la o banca. Nu conteaza care. Nici acum nu inteleg de ce nu se face incasarea acestei taxe la acelasi ghiseu, in loc sa fii nevoit sa umbli brambura (dar nu are rost sa imi bat capul – “asa se face treaba aici”). Prima banca la care am intrat nu facea operatiuni decat daca ai cont deschis la ei, asa ca am ajuns la alta, unde am reusit in sfarsit sa platesc cei 10 euro. Ma intorc cu chitanta la sectia de politie, iau un nou tichet (cu B de data asta) si astept inca 10-20 de minute pentru a primi o stampila pe formulare si faimoasa foaie verde. Prima lupta – castigata.

De la gardianul de la intrare aflu ca cel mai apropiat ghiseu este pe o strada alaturata – Traverserra de Gracia. Pun mana pe telefon si o sun pe Sherine, secretara firmei, care dupa o cautare pe Google, ma anunta ca trebuie sa ajung la numarul 303. Gasesc strada cu pricina – numarul curent 84. Strang din dinti, ignor basicile din talpa si o iau la pas. Ajuns la destinatie, cer lamuriri de la agenta de securitate care opera detectorul de metale de la usa (Da … in unele institutii publice accesul se face ca la aeroport, prin detector de metale si scaner cu raze X pentru genti, rucsaci, posete sau alte asemenea bagaje de mana). Spre stupoarea mea, aflu ca la numarul 303 este de fapt un sediu de inspectorat regional, care nu are operatiuni cu persoanele fizice. Sunt indrumat sa ma intorc la numar 114, unde se afla un asemenea birou. Adica aproape in punctul de unde am plecat. Trebuie mentionat ca doamna respectiva a fost foarte amabila si intelegatoare, in ciuda problemelor de comunicare. Mi-a oferit chiar si o rola de prosoape de hartie, ca sa opresc naduselile care m-au trecut la aflarea acestei vesti.

Ce mai incolo-incoace, iau inapoi strada la pas, ajung la biroul cu pricina (destul de bine camuflat, ce-i drept – nu-i de mirare ca nu l-am observat cand am trecut pe langa el). Din fericire treaba a mers fara probleme aici si am putut sa ma intorc, rupt de oboseala, dar fericit, la birou, cu toate hartoagele completate.

Ajungem astfel si la peripetiile zilei de azi. Sarim in masina la ora 8, o lasam in parcare la gara din El Prat si luam trenul, apoi metroul catre sectia de politie din Balmes. Ajungem acolo, luam tichetul (nr. 11 de data asta) si suntem poftiti la ghiseu dupa numai 10-15 minute de asteptare. Bineinteles ca totul era prea frumos ca sa fie adevarat. Functionarul ne explica amabil ca persoanele cu domiciliul in Gavà (unde stam noi) trebuie sa se inregistreze la comisariatul din Castelldefels. Asa ca refacem traseul metrou – tren – masina si ajungem la adresa primita, unde petrecem un sfert de ora cautand un loc de parcare. In cele din urma tragem intr-o parcare cu plata (initiindu-ma cu aceasta ocazie in tainele automatelor de platit taxa de parcare) si intram in sediul de politie. Primim numarul de ordine (C29) si ne asezam pe scaune, in asteptarea randului nostru.

Dupa mai bine de jumatate de ora, in care nu vedem nici un numar cu C anuntat, intreb gardianul de la intrare, care imi spune, cu cel mai firesc aer posibil, ca trebuia sa mergem sus, la etaj. Asta desi nu era nici un semn sau anunt nicaieri care sa ne indrume acolo, singurele indicii fiind lipsa seriei C la ghiseele de jos si persoanele cu trasaturi exotice care urcau la etaj. Urcam astfel scara cu inima in dinti, speriati ca am pierdut randul. Constatam insa ca functionarul de sus nu s-a grabit prea tare, caci randul ajunsese abia la numarul 20. 10 minute mai tarziu, fara nici un progres, respectiva persoana ia o pauza. Profitam de ocazie pentru a servi un sandvis la un local alaturat (o delicatesa cu sunca, gratar de porc, ardei gras si ulei de masline). La intoarcere constatam ca pauza i-a prins bine functionarului, caci randul ajunsese deja la 26. Toate bune.

Cateva minute mai tarziu vine randul nostru. Prezentam frumos actele, formularele completate si copiile dupa buletin, cand vine urmatoarea surpriza: suntem informati ca ne lipseste certificatul de empadroniamento. Cu alte cuvinte, trebuia sa ne inregistram mai intai la primarie. Si aici ajungem la chichitele mentionate la inceput, caci mie nu mi s-a cerut asa ceva atunci cand obtinut propriul NIE in octombrie. Cand mi-am exprimat nedumerirea, am primit raspunsul candid “ca asa se face dintotdeauna”.

Tinand cont ca era aproape ora 13, iar programul este de la 9 la 14, concluzia era ca ziua a fost pierduta degeaba. Pornim deci spre Gavà, unde petrecem mai bine de un sfert de ora prin stradute, deoarece pierdusem sirul indicatoarelor. Multumita unui localnic amabil, primi in sfarsit indicatii utile si gasim sediul primariei (Ayuntamiento). Confruntati cu aceeasi problema a locurilor de parcare, alegem sa intram in parcarea subterana.

Trebuie sa fac o paranteza aici, deoarece a fost una din sursele de amuzament ale zilei. La intrarea in parcare primesti un tichet cu banda magnetica pe care este trecut numarul de inmatriculare si ora intrarii. Spre deosebire de sistemul de la aeroport, care a recunoscut numarul fara probleme, se pare ca sistemul din aceasta parcare a fost programat sa recunoasca numai numere spaniole. Astfel ca numarul nostru (IS 69 AME) a fost citit la intrare drept 1569 AME, iar la iesire 1669 AME.

Revenind la chestii functionaresti – intram in sediul primariei, luam deja clasicul numar de ordine si ajungem la ghiseu. Probabil karma a decis ca am “suferit” destul toata ziua, caci formalitatile de inregistrare s-au rezolvat fara nici o problema, in cateva minute. Ba am primit chiar si complimente pentru fluenta cu care vorbeam spaniola, in ciuda vocabularului limitat. Ca sa punem totusi capac la peripetiile zile, aflam ca puteam efectua aceste proceduri si la biroul local (la cateva sute de metri de adresa unde locuim, in aceeasi cladire cu dispensarul local). O informatie utila pentru viitor, deoarece acele certificate care atesta faptul ca locuiesti la o anumita adresa nu sunt acceptate in copie, fiind nevoie sa obtii un nou exemplar (gratuit totusi) de la biroul local. Asa ca am cerut inca un exemplar pe langa cele doua oferite deja.

Urmeaza acum inregistrarea la medic – ceea ce eu numesc inscrierea in colectiv, deoarece clinicile locale (dispensare) se numesc aici Centre de Assistencia Primaria (Centre de Asistenta Primara), pe scurt CAP. Obtinerea NIE pentru Ana mai poate astepta, acele formalitati fiind necesare in special la angajare, nu si pentru viata de zi cu zi.

Cam atat despre peripetiile birocratice. Va urma candva si un articol sintetizat despre modul “corect” de a realiza formalitatile de inregistrare. Pana la urmatoarea postare, toate cele bune!

 
4 Comments

Posted by on January 20, 2011 in Viata in Barcelona

 

Tags: , , , , ,

Papa bun – mancare asiatica

Din experienta proprie si a altor persoane cu care am discutat, pot spune ca exista doua tipuri de restaurante in Barcelona. In prima categorie se afla restaurantele destinate turistilor si le gasiti in principal pe Rambla, langa Piata Catalunya sau prin alte zone des frecventate de vizitatori. Din pacate, se pare ca principalele trasaturi comune ale lor sunt preturile piperate si calitatea ceva mai scazuta a mancarii. E posibil sa fiu putin partinitor – singura mea experienta cu aceste restaurante a culminat cu o noapte nedormita din cauza usturimii de stomac, datorita unei paella cu scoici si alte fructe de mare. Poate am dreptate sa generalizez, poate nu … Poate vinovat e socul transferului de la bucataria romaneasca la cea spaniola.  Oricum, aceasta categorie de localuri merita evitata daca tineti la buzunarul propriu.

Pentru a doua categorie de restaurante, trebuie sa iesiti din zonele batute de toata lumea si sa va aventurati pe stradutele laterale. Tinand cont ca afluenta de clienti este mai redusa, aceste localuri cauta sa atraga printr-un pret accesibil si o calitate crescuta a meniului oferit. Se pot gasi chiar localuri de tipul bufet liber (all you can eat), unde poti avea un adevarat festin culinar pentru un pret modic.

Din aceasta categorie mi-au atras atentia pana acum trei localuri. Primul este un local turcesc, numit “A la Turca”, situat pe Carrer Nou de la Rambla, la 100m de Palau Guell. In doua din vizitele mele acolo pot spune ca am mancat cel mai bun kebab de pana acum. Celelalte doua vizite, chiar daca nu au fost la acelasi nivel, totusi au fost peste media. Per total, un loc foarte bun de luat masa, foarte aproape de La Rambla, la un pret foarte convenabil.

Urmatorul local se numeste Udon si e un bar-restaurant cu produse din taietei japonezi. Prezent in mai multe locatii din oras, el ofera o modalitate de a lua masa foarte populara in Japonia. Dupa cum spune si numele, atractia principala o reprezinta taieteii, in cele trei variante: udon (taietei grosi), ramen (taietei subtiri) si soba (taietei din faina de hrisca, fara oua, asemanator cu ramen, dar mai sarac in calorii). E recomandat sa ai ceva dexteritate la mancatul cu betisoare, deoarece nu sunt oferite tacamuri clasice. Exceptia sunt un fel de linguri pentru supe si zeama de ramen.

Am fost de doua ori la localul de pe Carred de la Princesa, care are marele avantaj de a fi deschis peste weekend. Iata meniul de la ultima vizita, cand mi-am initiat sotioara in savoarea bucatariei japoneze.

Aperitivul a fost supa de Miso. Miso e un condiment foarte popular in Japonia, sub forma de pasta si e obtinut din orez fermentat, soia sare si un mucegai nobil, numit kōjikin. Aceasta pasta se adauga la dashi, o fiertura din alge si felii subtiri si uscate de ton, impreuna cu bucatele de tofu, alge si ceapa verde.

Supa Miso

Felul principal a fost Miso Ramen si a constat dintr-o portie mare de taietei subtiri, cu bucatele de pui in aluat, muguri de soia, alge si seminte de susan, totul plutind in zeama aferenta. Pot spune ca e un fel de mancare foarte satios, desi personal am preferat varianta picanta, cu carne de vita, pe care am servit-o la prima vizita.

Miso ramen si Sake

Totul a fost udat cu o portie de sake si ceai Yoga (ceai verde asezonat cu scortisoara, anason, fenicul, ghimbir si piper). E indicat sa asteptati 10-15 minute inainte de a turna ceaiul in cana, pentru ca toate aromele sa se transfere din ingrediente.

Ceai Yoga

Costul intregii distractii? 33 de euro, pentru doua persoane. Un pret acceptabil pentru Barcelona, dupa parerea mea.

Al treilea local si preferatul meu de pana acum este tot un restaurant asiatic – Daisuki. Localul e situat la intersectia dintre Carrer de Sepulveda si Ronda de San Antoni, langa statia de autobuz pentru liniile L94 si L95.

Intrarea in restaurant

Mancarea e servita sub forma de bufet liber, la pretul de 11.25 euro de persoana. De mentionat sunt variantele de sushi, marea varietate de fructe de mare (creveti, raci, langustine, scoici, caracatita, calmar) preparate pe loc la plita incinsa, multiplele combinatii de carne si garnituri, si o gama intinsa de deserturi, de la jeleu cu arome, la fructe proaspete, bomboane si inghetata. Plus cea mai buna sangria pe care am baut-o pana acum. Si nimic nu te impiedica sa gusti cate putin din fiecare, pentru a savura intreaga varietate de arome. Si pentru ca intreaga experienta e greu de exprimat in cuvinte, sa lasam deci imaginile sa vorbeasca:

Fructe de mare: scoici, calmar, creveti si caracatita

Totul merge mult mai bine cu un pahar de sangria

A comandat cineva sushi?

Sangria

Iata deci cateva locuri unde poti avea o experienta culinara deosebita. Chiar daca nici unul nu e cu specific catalan.

 
1 Comment

Posted by on January 16, 2011 in Viata in Barcelona

 

Tags: , , , , , , , , , ,

Peripetii aeronautice

Cu ani in urma, cand eram in clasa a X-a, voiam sa devin pilot militar. Cumparam in fiecare luna revista “Top Gun” si studiam cu multa atentie tot ce puteam gasi despre avioanele de lupta. Viata a vrut ca sa aleg o alta cale, dar fascinatia zborului nu m-a parasit.

Primul meu zbor a fost in 2007, de la Bucuresti la Bologna, cu Blue Air. Imi aduc aminte doar decolarea si aterizarea – restul zborului l-am petrecut dormind, recuperand somnul pierdut noaptea anterioara, in autocarul care m-a adus de la Iasi in capitala.

Urmatorul zbor a fost in octombrie 2010 – cel care m-a adus la noua casa catalana. Din nou am ales Blue Air, atat din considerente financiare, cat si din cauza orarului mai convenabil. Peripetiile au inceput inca de pe aeroport: imbarcarea a avut loc cu aproape o ora intarziere. Dupa ce am ajuns in sfarsit la bord, a doua surpriza. Personalul de bord ne anunta ca vom face escala suplimentara la Sibiu pentru alimentare.

Poftim?!?! S-a terminat kerosenul in Bucuresti si nu a mai ajuns pentru noi? Asa ceva mi se pare o greseala de neiertat din partea administratiei aeroportului Baneasa. Cum adica sa nu asiguri combustibilul necesar tuturor zborurilor planificate? Nu cred ca Blue Air avea contract separat pentru combustibil, desi nimic nu m-ar mira. O bila mare neagra pentru cei responsabili.

Ce mai incolo incoace, am petrecut inca o ora pentru a ajunge la Sibiu, unde am facut plinul si am pornit in sfarsit spre Barcelona, cu peste doua ore intarziere. Inca o bila neagra, de data asta, pentru personalul de bord. Am primit din partea lor doar cateva scuze, spuse cu jumatate de gura si mai mult ca parte a discutiilor pe care le-au avut cu pasagerii in parte. Bineinteles, fiind o companie low-cost, orice produs alimentar trebuia cumparat. 2 euro sticla de apa minerala si 4 euro pachetelul de sadvisuri. Frumos ar fi fost sa ne dea macar o apa minerala in contul intarzierii. Ar mai fi ridicat moralul si ar fi aratat ca, desi nu era vina lor, fac tot posibilul ca pasagerii sa fie multumiti de serviciile companiei. Asa, s-au spalat frumos pe maini si si-au vazut de treaba lor mai departe. Sa fi fost oare din cauza ca aeronava si echipajul erau de fapt de la alta companie independenta si erau subinchiriati de Blue Air? In orice caz, nu cred ca voi mai apela la serviciile acestei companii, decat in lipsa de alternative.

Urmatorul zbor (si ultimul deocamdata pana in momentul de fata) a fost cel de intoarcere in tara, pe 23 decembrie. De data asta am ales Tarom, in primul rand pentru ca am luat bilet direct pana la Iasi. Din nou am plecat cu aproape 30 de minute intarziere, de data asta datorita traficului aglomerat de pe aeroportul din Barcelona. Se statea practic la coada pentru decolare:

Cu exceptia catorva zone cu turbulente, una deasupra Italiei, a doua deasupra Carpatilor, zborul a decurs fara nici un incident. Am primit masa de pranz (paste cu carne si branza, o cutiuta de unt, o chifla mica si o briosa). Surprinzator, m-am simtit satul, desi portiile erau destul de mici. Extra bonus a fost punguta pentru gunoi inclusa in pachet, care nu se prea regaseste la alte companii, din cate am auzit. Avand din nou loc la geam, dupa un schimb cu un alt pasager, am putut admira, in sfarsit, privelistea pe care mi-o doream de atata vreme. Enjoy:

Per totat a fost un zbor agreabil. Spre deosebire de Blue Air, in discursul de decolare si aterizare ni s-au prezentat scuze pentru intarziere, in numele companiei. “Lectia” de siguranta a zborului nu a fost recitata monoton de personalul de bord, ci a fost afisata pe monitoare, de-a lungul culoarului, in format video. Tot acolo se afisa pozitia GPS pe harta Europei, precum si parametrii de zbor (altitudine, viteza, temperatura exterioara). O experienta mult superioara unei companii low-cost, fara ca diferenta de pret sa fie prea mare. Nu pot decat sa-i dau dreptate lui Sam, americanul romanizat, cand a caracterizat Tarom drept “Flying Chocolately Goodness“. Si da, insotitoarele de bord purtau la gat acele esarfe colorate.

Problemele au reinceput insa dupa aterizarea la Otopeni. Dupa debarcare, am aflat ca toate cursele spre Moldova sunt anulate, din cauza cetei si nu sunt sanse ca lucrurile sa se schimbe pana la 21:20, cand aveam eu legatura. Ni s-a oferit alternativa unor autocare care sa ne duca pana la Iasi. Bineinteles ca am acceptat – nu se punea problema sa-mi petrec ajunul Craciunului pe aeroport. Trebuia insa sa imi recuperez bagajul, care era destinat sa fie transferat automat spre aeronava de Iasi.

Aici, surpriza. Aparent, zona de debarcare e restrictionata si nu se permite inapoi accesul dupa ce ai iesit. Pentru ca nu eram singura persoana in aceasta situate, a venit in final o reprezentanta Tarom, care ne-a condus la zona de bagaje. Unde valiza mea nu era de gasit. A durat mai bine de jumatate de ora de suspans pana am realizat ca de fapt nici nu a fost trimisa pe banda, deoarece era programata pentru zborul de 21:20. 5 minute si o convorbire telefonica mai tarziu bagajul meu urca pe banda. Ura!

Am primit din partea companiei un sandvis si o sticla de apa la ghiseul de imbarcare – si inca o data dupa ce am ajuns in autocar. Drumul a fost surprinzator de rapid, tinand cont ca era o ceata deasa de s-o tai cu cutitul. Poate a ajutat si distractia – doua filme (Runaway Bride si La Vita e Bella), o jumatate de film de categoria B si aproape o ora de muzica etno semi-manelizata. Oricum, a fost o usurare sa cobor in fata garii din Iasi la ora 2 noaptea, dupa o zi plina de peripetii.

 
Leave a comment

Posted by on January 8, 2011 in Personal

 

Tags: , ,

Un nou an, un nou inceput

Iata ca am ajuns si in anul 2011. Conform traditiilor deprinse online, a fost momentul sa imi fac lista cu “rezolutiile” anului – acele planuri pe care imi propun sa le realizez in urmatoarele 12 luni. Recunosc ca acest obicei nu prea imi este comun. Dar cum orice calatorie incepe cu un pas (sau cu un zbor de avion), poate ca e timpul sa inaugurez si eu aceastra traditie pentru mine. Un pic tardiv, e drept, dar mai bine mai tarziu decat niciodata.

In primul rand, vreau sa acord mai multa atentie “blogaritului”. Gand la gand cu bucurie, as putea spune, caci WordPress.com tocmai a lansat o provocare de a posta zilnic sau macar saptamanal. Pentru mine, zilnic e prea mult. Asa ca ramane varianta saptamanala. Putem considera acest post drept ridicatul manusii. Provocare acceptata.

In al doilea rand, vreau sa mai reduc din greutate. Cel putin sub pragul psihologic de 100kg, daca nu si mai mult. Se poate spune ca am terminat lista de scuze posibile: am sala de gimnastica gratuita la subsolul cladirii unde lucrez, am piscina comunitara la blocul unde locuiesc, am marea la 500 de metri si o zona pietonala de-a lungul plajei care a primit un premiu de arhitectura urbana. O multime de oportunitati de a face miscare atat acum, cand e mai frig, dar mai ales din primavara incolo, cand se poate inota.

In al treilea rand, vreau sa pot pune la punct o o sursa suplimentara de venit. Kashai romanul. Si de asta am ajuns sa plec din tara. Ideal ar fi ca aceasta sursa sa fie rezultatul activitatii online. Posibilitati sunt destule. Trebuie doar 1% inspiratie si 99% transpiratie.

Si, last but not least (cum spun vorbitorii de engleza), sper ca 2011 sa duca la marirea familiei. Atat ca acest plan nu depinde numai de mine. Dar si afurisita de barza a ramas fara scuze de acum incolo: vremea e superba aici mai tot timpul, suntem langa aeroport si delta Llobregat-ului, asa ca semnalizarea aeriana e bine pusa la punct, iar sistemul sanitar de aici ar trebui sa fie superior celui din Romania.

Cam atat cu lista pe anul care vine. Si ca sa pastram tenta vesela, inchei cu o melodie de la Fara Zahar, numai bine potrivita cu ultima intrare din lista:

 
Leave a comment

Posted by on January 6, 2011 in Personal

 

Tags: , ,